Interviu de: Sabin Borş
Foto: John Szot Studio

Interviu publicat în numărul 124 al revistei igloo.

Sabin Borş: Dat fiind faptul că acesta este probabil primul tău contact cu o revistă din România, aş vrea să te rog să faci o scurtă introducere despre tine şi despre munca ta.
John Szot: Sunt un arhitect care conduce o mică activitate speculativă în Brooklyn, New York, care se concentrează momentan pe relaţia dintre patologia construcţiilor şi ceea ce face ca mediul construit să fie unul semnificativ.

S.B.: Lucrul pe care-l ştiu despre tine e că eşti mereu foarte ocupat cu activităţile didactice. Ai putea să detaliezi te rog?
J.S.: Ei bine, în trecut am fost mai ocupat când vine vorba de predat, dar în ultima vreme studioul a necesitat o parte mai însemnată din programul meu. În prezent sunt membru al facultăţilor de la Pratt Institute School of Architecture şi Columbia University Graduate School of Architecture, unde predau cursuri preparatorii de design arhitectural şi conduc workshopuri de cinematografie arhitecturală.

S.B.: În munca ta, la fel ca şi la cursurile tale, insişti foarte mult pe aspectul tehnologic al arhitecturii şi vizualizării deopotrivă. Cum interpretezi binomul arhitectură-tehnologie în practica de astăzi?
J.S.: În cadrul studioului investim cu siguranţă foarte mult în tehnologiile care ne vor ajuta să ne îndeplinim ambiţiile arhitecturale, dar e vorba strict de o relaţie de tipul mijloace-pentru-un-scop. Clădirile depind de cele mai noi tehnologii pentru a putea lua naştere şi pentru a adresa probleme contemporane, dar să dirijezi ambiţiile arhitecturale ale unui proiect în direcţia unei tehnologii particulare înseamnă să garantezi că rezultatul pe care aceasta îl produce se va perima prematur – în primul rând pentru că tehnologia evoluează atât de repede comparativ cu procesul de construcţie. Prin urmare vedem relaţia dintre tehnologie şi arhitectură ca o materie istorică şi curatorială. O clădire va spune întotdeauna ceva important despre societatea care a produs-o, şi mult din ceea ce spune se va datora tehnologiei implicate, dar această afirmaţie se articulează cel mai bine în înţelegerea ulterioară, atunci când contextul mai larg poate fi evaluat critic şi folosit ca lentilă potrivită pentru această discuţie.

S.B.: Într-unul din numerele precedente ale revistei Igloo am vorbit despre proiectul tău Shibuya Residential Tower în contextul conceptului de telepolis. Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut la acest proiect este „dialogul” dintre tratamentul suprafeţelor solide şi display-ul low-resolution al penthouse-ului. Este acest „dialog” o emblemă a felului în care vezi relaţia arhitecturii cu tehnologia?
J.S.: Nu este, dar aceasta numai pentru că relaţia arhitectură/tehnologie este pur şi simplu un aspect practic în munca noastră. Cu toate astea, mă bucur că ai găsit ceva special în calitatea low resolution a acelui display. Sistemul respectiv se numeşte GreenPIX şi a fost elaborat de Simone Giostra şi Arup (http://www.greenpix.org) ca o alternativă eficientă din punct de vedere energetic la panourile informative de mari dimensiuni din LED. Display-uri pentru penthouse-uri de genul celui din propunerea noastră sunt omniprezente în Tokio, dar sunt adeseori susţinute de cadre structurale neacoperite cu spaţii moarte înăuntrul lor, ceea ce e surprinzător având în vedere intensitatea pieţei imobiliare din Tokio. Mi se pare că toată calitatea compactă dată de GreenPIX reprezintă o oportunitate ademenitoare de design; elementele de iluminare sunt interesante atât de aproape, cât şi de la depărtare, aşa că am aşezat un apartament chiar în spatele display-ului. De vreme ce sistemul are atât de multe de oferit la o scară intimă, el susţine ideea că cineva ar putea trăi în acel spaţiu din spatele semnului şi ar avea în continuare ceva frumos la care să privească de pe fereastră, chiar şi atunci când priveliştea este blocată.

S.B.: În acelaşi timp, acest proiect prezintă şi un „dialog” interesant cu contextul, având în vedere condiţiile urbane generale din Shibuya. Eu văd proiectul vostru ca o inserţie în peisajul urban, un soi de „grefă arhitecturală”…
J.S.: Ei bine, îmi place cum îl caracterizezi – chiar dacă Tokio e atât de dens şi ad-hoc încât e greu să vezi oricare dintre clădirile sale altfel. Cred că e important pur şi simplu să precizez că clădirea pe care am propus-o nu ar avea sens în altă parte pentru că densitatea din Tokio şi toleranţa care caracterizează societatea japoneză alcătuiesc fundamentul riscurilor şi provocărilor construite odată cu acest proiect.

S.B.: Arhitectura de astăzi pare caracterizată de acest soi de „grefe”, unde conceptele şi informaţiile şi formele sunt toate amestecate. În ciuda acestui flux creativ continuu şi a rezultatelor uimitoare pe care această practică le generează, crezi că acest gen de abordare se referă la arhitectură sau crezi că arhitectura a devenit la rândul ei un „domeniu creativ”?
J.S.: Asta e o întrebare înşelătoare, pentru că arhitectura este o întreprindere inerent creativă, aşa cum sper că eşti de acord. Aici mi se pare că te referi la tendinţele recente în care studiile grafice menite să sprijine o propunere de construcţie devin afirmaţii artistice captivante la rândul lor, nu? Genul acesta de proiecte oferă cu siguranţă posibilităţi noi şi incitante de a face clădiri, dar arhitectura ca disciplină nu se poate abate de la a face clădiri. Scoate clădirea din discuţie şi vorbim despre altceva decât despre arhitectură. Desigur, asta nu diminuează cu nimic importanţa subiectului aflat la îndemână. În schimb, acest lucru ne asigură că ţelul de a îmbogăţi vieţile prin actul de a construi clădiri nu se pierde într-o discuţie ridicolă despre ce este sau nu este „arhitectură”. Cu toate astea, ne putem pune întrebarea, la fel de problematică, despre ce este sau nu este o clădire…

S.B.: O grefă este o intruziune în acelaşi timp. Ea re-creează contextul exterior şi protejează interiorul, dar se şi infiltrează şi modifică relaţiile interior-exterior. Cum ar putea fi definită arhitectura din această perspectivă?
J.S.: Mi se pare că vorbeşti despre paradoxul acţiunii critice – adică, faptul că un gest critic devine parte din, şi ca atare alterează subiectul pe care trebuia să îl critice, pierzându-şi astfel perspectiva critică. Spre exemplu, o clădire poate fi concepută ca protest în faţa unei probleme urbane, dar nu-şi poate susţine protestul atunci când devine parte din textura urbană. Prin urmare trebuie să aleagă între a oferi o soluţie sau a perpetua problema. Niciuna dintre aceste poziţii nu este critică. Asta a fost una dintre marile lecţii rezultate în urma eşecului arhitecturii postmoderne. Cred că sunt puţine motive pentru care ar merita stăruit asupra neputinţei critice a arhitecturii de vreme ce procesul organic de acumulare este tocmai ceea ce face ca un oraş să fie fascinant. Cred că întrebarea mult mai relevantă este: de ce s-ar chinui cineva să facă o clădire care este utilă unui ideal civic, mai ales dacă ideea respectivă ameninţă să eclipseze oportunităţile pentru noi tipuri de experienţe directe? Studioul meu se concentrează asupra problemelor locale atunci când concepem o clădire; imaginea mai largă – „relaţiile interior-exterior” cum le spui tu – se va clarifica întotdeauna de la sine. Asta deoarece clădirile sunt actorii secundari în drama civică mai mare ce defineşte un oraş şi societatea pe care acesta o susţine.

S.B.: Dacă ar fi să numeşti una din clădirile iconice recent construite ce păstrează „vechile” consideraţii arhitecturale, care ar fi aceasta? Şi care proiect arhitectural recent te inspiră cel mai mult?
J.S.: Nu sunt sigur dacă ţintesc prea bine spre ceea ce ar putea constitui vechile consideraţii arhitecturale, dar voi presupune că te referi la clădirile concepute în absenţa ambiţiilor conceptuale pe care le-am identificat mai devreme. Realitatea este opacă din punct de vedere conceptual şi, din această perspectivă, discuţia conceptuală care diferenţiază acele proiecte de cele mai „vechi” se pierde în experienţa directă. Aşa că nu sunt atât de sigur că avem două categorii separate în acest caz. Acestea fiind spuse, am fost de curând la Porto, în Portugalia, şi am făcut un tur al Casa de Música realizată de OMA (2005). Cred că o perioadă de şapte ani poate fi numită recentă în termeni de construcţii, nu? Oricum, proiectul este o mărturie asupra puterii caracterului arbitrar şi a excentricităţii în expresia arhitecturală. În Casa de Música, OMA a folosit aceste atribute pentru a reda clădirii o cutezanţă existenţială care mi s-a părut foarte emoţionantă.

S.B.: Recent, David Chipperfield a anunţat tema principală a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia din 2012 – common ground. Cum vezi această temă şi ce fel de proiecte te aştepţi să vezi anul acesta la Veneţia, mai ales comparativ cu ediţia precedentă?
J.S.: Nu sunt în măsură să răspund la această întrebare pentru că nu am nicio idee despre ce s-a întâmplat la ultima bienală. Dar în apărarea mea, dezinteresul meu a luat naştere dintr-o lipsă de sprijin în sânul comunităţii respective pentru valorile pe care le-am promovat în munca noastră. Ca o alternativă, ne-am concentrat pe audienţele aflate în afara comunităţii arhitecturale (pentru că ceea ce facem nu este menit să fie pedagogic), aşa că momentan nu prea mai suntem la curent.

S.B.: Crezi că genul acesta de evenimente poate modela o perspectivă generală asupra arhitecturii viitoare şi a felului în care arhitectura va evolua pe parcursul următorilor ani?
J.S.: În ciuda lipsei mele de interes pentru această activitate, încă mai cred că astfel de evenimente pot modela discursul critic al arhitecturii. Problema este aceea că evenimentele mai variate sunt rareori lăsate să se aventureze prea departe de un portret conservator al avangardei în arhitectură (selectarea temei common ground este un exemplu perfect în sprijinul ei implicit pentru compromis şi mediocritate). Ar fi reconfortant să aflu despre o iniţiativă din cadrul circuitului evenimentelor internaţionale de arhitectură care se îndepărtează de această tendinţă şi dă frâu liber schimbărilor.

S.B.: Dintr-o anumită perspectivă, arhitectura se apropie tot mai mult de arta instalaţiilor sau de design. Cum vezi această evoluţie, mai ales având în vedere faptul că lucrările tale se apropie adeseori mai mult de design decât de arhitectură?
J.S.: Sunt surprins să aud că munca făcută până acum pare orientată mai mult spre design decât spre arhitectură, deşi sunt de acord că există o distincţie fragilă între cele două. Noi credem că arhitectura va fi întotdeauna orientată spre clădire, iar propunerile de construcţie vor fi întotdeauna lucrări de arhitectură. Cred că perspectivele care formulează proiectele de arhitectură în termeni de design sau instalaţii de artă limitează numărul de probleme aflate în joc pentru a susţine o discuţie academică. Acest lucru se potriveşte discursului critic care se aventurează într-un câmp foarte larg de teritoriu conceptual, dar un arhitect nu-şi poate permite să se limiteze în acest fel (profesional vorbind).

S.B.: Care sunt principalele provocări pe care arhitectura le va avea de înfruntat în anii următori, în termeni de concepte, forme, economie, politică, societate…?
J.S.: Cea mai mare provocare a arhitecturii în acest moment este să supravieţuiască efectelor târzii ale modernismului şi nevoii constante de a inova, tehnic vorbind. Simplu spus, designul nu este o ştiinţă. Dacă arhitecţii sunt cu adevărat interesaţi să pună în joc noi teritorii creative în designul clădirilor, ei vor abandona noţiunea potrivit căreia realizarea tehnică este unica măsură a curajului profesional şi vor începe să caute formele de libertăţi expresive de care se bucură alte discipline creative. A fi tehno-centric în abordarea ta invocă adeseori principiile moderniste demodate care pleznesc de cel mai crunt tip de conservatorism estetic. Un întreg nou spectru de teritorii culturale se deschide de îndată ce te dispensezi de aceste restricţii.

S.B.: Ce trebuie să schimbe arhitectura în societatea de astăzi?
J.S.: Noţiunea potrivit căreia clădirile noastre pot schimba societatea este foarte romantică şi rişti să fi catalogat drept cinic dacă gândeşti altfel. Dar eu cred de asemenea că atunci când cauţi o înţelegere mai mare a vieţii prin intermediul arhitecturii, relele societăţii sunt la fel de semnificative ca şi virtuţiile sale – iar studioul meu realizează clădiri păstrând în minte acest ţel. Aşa că suntem pregătiţi să aşezăm arhitectura într-o poziţie de totală utilitate dacă asta înseamnă să avem acces la un spectru mai larg de idei culturale (şi noi credem că şi facem asta).

S.B.: Acum ceva vreme am citit despre interesul tău pentru street art. În ce fel se leagă asta de practica ta şi cum îţi influenţează munca?
J.S.: Mai întâi, aş vrea să clarific că street art este adeseori folosit ca un termen de acoperire menit să strângă proiecte artistice de gherilă specifice unui loc laolaltă cu diferite manifestări de vandalism prin intermediul graffiti-ului. Dialogul nostru cu practicanţi ai ambelor tipuri a clarificat faptul că diferenţa dintre cele două este foarte mare, iar agendele lor divergente. În sprijinul acestei diferenţe, hai să numim categoria colectivă a acestei activităţi „vandalism creativ” – „vandalism” pentru că atât street art-ul, cât şi graffiti-ul au loc în afara tărâmului utilizării sancţionate şi „creativ” pentru că e important să separăm acest tip de activitate de genul de vandalism care se referă pur şi simplu la distrugere.
Îmi acord timp să fac această distincţie şi să accentuez natura nesancţionată a vandalismului creativ, pentru că interesul nostru pentru el se află în afara conţinutului specific al oricărei manifestări particulare a sale. În schimb, suntem interesaţi de conflictul ce caracterizează această activitate şi legitimează semnificaţia sa culturală. În mod tradiţional, arhitecţii deservesc clienţi privaţi, întreprinderi comerciale sau interese civice prospere. Niciunul dintre aceste roluri nu poate da seama de întregul spectru de poziţii culturale şi nuanţe experienţiale ale unui mijloc urban, iar noi ca studio ne dorim să punem sub semnul întrebării ideea potrivit căreia arhitectura trebuie să-şi limiteze paleta experienţială pentru a rămâne viabilă din punct de vedere economic sau ortodoxă din punct de vedere social în serviciul acestora.
Proiectele noastre care implică un vandalism creativ reprezintă doar un aspect al acestei ambiţii – street-ul şi graffiti-ul sunt vehicule prin intermediul cărora curentele sociale subversive ale unei comunităţi vibrante îşi transmit ideile în contexte în care nu au acces la mijloacele legale pentru a face asta. De fapt, arţagul legal al muncii susţine adeseori semnificaţia sa. Provocarea pentru arhitecţi în acest caz este aceea de a găsi modalităţi de sprijinire a acestei activităţi fără a o sancţiona şi fără a ameninţa legitimitatea stabilită prin intermediul statusului ei ilicit. Spre deosebire de această idee, am fost inspiraţi să îmbrăţişăm banalitatea şi să accentuăm rolul secundar al clădirii în această dinamică. O poziţie ciudată pentru un designer poate, dar există totodată ceva chiar eliberator şi reconfortant la acest lucru.

S.B.: Street art-ul este o expresie a libertăţii, însă arhitectura este cel mai des asociată ideii de putere, strategie, planning, în ciuda apogeelor ei creative recente care împing limitele tot mai departe. Ce trebuie arhitectura să mai înveţe încă de la street art, care este în egală măsură o „grefă vizuală”?
J.S.: Utilitatea… şi cred că banalitatea pe care am menţionat-o acum este esenţială în înţelegerea felului în care utilitatea aduce un rezultat mai bogat, arhitectural vorbind. Desigur, utilitatea nu va căuta sprijin în rândul celor care vestesc arhitectura ca vehicul pentru schimbarea societăţii. Aceia dintre noi care sunt mai puţin înclinaţi să vadă arhitectura în acest fel se află într-o poziţie mai bună pentru a lega utilitatea de obiectivul mai larg de a schiţa noi teritorii creative în designul construcţiilor.

S.B.: Ce plănuieşti să faci în 2012?
J.S.: Studioul meu e ocupat să lucreze la ultima parte din seria „Architecture and the Unspeakable”. Staţi pe-aproape! Sperăm să difuzăm în premieră versiunea finală în septembrie anul acesta.

S.B.: Dacă 2012 ar fi sfârşitul lumii şi ai avea şansa de a salva o clădire, care ar fi aceasta?
J.S.: 1377 Pacific Street.

www.johnszot.com

Arhitecţii de la e/348 arquitectura au avut două modele în minte, atunci când au formulat pentru prima oară vocabularul prin care urmau să-şi transmită mesajul construit. Biserica São Pedro das Águias, edificiu romanic săpat în secolul XII într-un fundal din granit de care se detaşează mai mult vizual. Relaţia cu volumetria puternică ce o înconjoară a dat acestei biserici subtilitatea de a nu se impune prin dimensiuni, ci mai degrabă prin capacitatea de a întregi peisajul. A doua referinţă este cu mult mai mediatizată: Notre Dame du Haut, clădire iconică pe axa istorică a arhitecturii. Esenţialul a fost reluat sub o formă sau alta din ambele modele.

Modul în care se cerne lumina în spaţiul arhitectural sacru face, de bună seamă, obiectul unor observaţii îndelungate, sprijinite pe sute de exemple ce ating probabil toate religiile. Este unul şi acelaşi principiu, instinctual simţit de fiecare civilizaţie ce şi-a zidit locuri de adoraţie. În cazul de faţă, capela de doar 30 de locuri mizează pe accente luminoase punctuale, grefate la interval regulat pe un volum construit simplu şi alb, organic în formă.

Spaţiul este perceput ascendent, prin scenografia propusă de arhitecţi. Locul de acces pare aproape strâmt, prin comparaţie cu punctul cel mai înalt al altarului. Acoperirea nu mizează pe surprize, aşa cum se întâmplă la Ronchamp, ci este lină şi se îmbină cu pereţii laterali simplu, ca orice altă clădire. Pe tot parcursul drumului către altar, însă, lumina este introdusă gradat, pătrunzând prin nişe din ce în ce mai dese. Dumnezeu este lumină, prea orbitoare pentru a fi relevată dintr-o dată în toată splendoarea ei.

Obiectele de mobilier, pardoseala şi majoritatea accentelor suprapuse pe fundalul alb al pereţilor sunt din elementare scânduri de lemn, aparent neprelucrate. Băncile pe care se ascultă predica duminicală sunt ortogonale, asemenea balconului înălţat sub clopot, care leagă interiorul de peisaj. Pe exterior, acest amvon apare ca un accent cubic din beton aparent, deschis spre piaţa perimetrală creată de capelă.

Fără a epata, fără a se folosi de trucuri structurale sau de design, capela Sfintei Ana este mărturia înzidită a dorinţei puternice a localnicilor de a avea un spaţiu sacru aici. Prin arhitectura ei firească, ea devine un loc de întâlnire al tradiţiei cu prezentul, al adoraţiei divine înlesnite prin mijloacele cele mai simple. şi, în aceste vremuri agitate, un loc de coeziune socială.

Text: Luiza Hanc
Foto: © Fernando Guerra, FG+SG Fotografia de Arquitectura

Proiect: e/348 arquitectura

Articol publicat în numărul 124 al revistei igloo.

Proiectele grupate în acest album reprezintă o radiografie parţială a arhitecturii contemporane practicată de arhitecţii autohtoni şi va deveni cu siguranţă un reper pentru toţi cei interesaţi de noutățile arhitecturii domestice locale.

Noutatea pe care o aduce acest album este numărul relativ mare de locuinţe care recuperează şi transformă structuri vechi, existente, oferindu-le o nouă viaţă. Arhitecţii de la Republic of Architects pornesc de la o  fostă anexă a casei vecine pentru a crea o locuinţă tonică, luminoasă, cu decoraţii inspirate din opera exuberantului Hundertwasser.  Într-un sat din judeţul Braşov, arhitecţii de la Graphic Studio au restructurat complet casa construită de bunicii actualilor proprietari, transformând-o într-un spaţiu confortabil şi totodată sustenabil. În contexte urbane mai dense, arhitectul Bogdan Demetrescu a renovat şi extins o locuinţă din Timişoara, iar arhitectul Adrian Untaru ne-a arătat cum o casă veche simplă, tipică, din Bucureşti poate deveni un spaţiu modern şi versatil, fără a afecta coerenţa zonei.

Acestora li se adaugă, bineînţeles, casele pornite de la zero, în zone de edificare mai mult sau mai puţin complicate.

Din sumar:
Nuca Studio şi Square One: Casa CM, Eliodor Streza: Casa CN, Cardoplan: Casă în Snagov, ADN BA: Casa Octavian, AA Studio: Casa “See You!”, Horia Reit: Casa CC, Republic of Architects: Casa PH, Theo Stancu: Casa SM, RUAA: Casa ATR, Bogdan Demetrescu: Casa Moza, Graphic Studio: Casă în Cărpiniş, Florian Stanciu: Casă în Voluntari, T Birou de Arhitectură: Casa H., Mădălin Ghigeanu: Casa Eric

Horia Reit: Casa CC,/ Foto: Șerban Bonciocat

Nuca Studio şi Square One: Casa CM/ Foto: Cosmin Dragomir

Eliodor Streza: Casa CN/ Foto: Cosmin Dragomir

Graphic Studio: Casă în Cărpiniş/ Foto: Graphic Studio

Câteva dintre poveştile care stau în spatele celor 15 case prezentate în noul album pot fi descoperite  în cadrul evenimentului de lansare, care va avea loc miercuri, 16 mai, începând cu ora 19.00, în Club Energiea (str. Ion Brezoianu, nr. 4).

Eveniment organizat cu sprijinul Geberit și Hansgrohe.

Albumul poate fi comandat aici

Apariția viorii Stradivarius Elder-Voicu în viața violonistului Alexandru Tomescu a însemnat o nouă serie de provocări muzicale și personale. Inaugurase încă din anul 2006 alături de Romanian Piano Trio primele turnee de muzică clasică susținute exclusiv din fonduri private. Încredințarea viorii Stradivarius în 2007 de către Ministerul Culturii și Cultelor l-a determinat să își propună ca acest instrument fabulos să fie restituit românilor pentru ca sunetul său să bucure cât mai mulți iubitori de frumos din toate colțurile ţării.
Alexandru Tomescu cântă cu tot sufletul pentru oameni, copaci sau clădiri. Cântă în săli mari și mici, cântă la metrou sau pe stradă, cântă pentru a ajuta categorii defavorizate, cântă pentru a schimba ceva. Despre schimbare este vorba și în Turneul Stradivarius Obsesii, care  început în 7 mai la Brașov și se va finaliza în 29 mai la București, după un periplu care cuprinde 16 orașe din țară.

Încă de anul trecut, proiectul acesta a început să se îndrepte către noi orizonturi, alăturând muzica și filmul: 24 de Capricii de Niccolò Paganini și 24 de scurt-metraje, într-un spectacol fără pauză, în 15 oraşe din România.  Anul acesta combinația “obsesivă” este muzica și teatrul non-verbal. Alexandru Tomescu a cutezat să modifice obișnuințe împământenite de secole în lumea muzicală și să asocieze unui repertoriu valoros – Integrala Sonatelor pentru vioară solo de Eugène Ysaÿe – o creație din zona teatrului non-verbal, construită special de actorii Ana Pepine și Paul Cimpoieru pentru această muzică. Conceptul acesta sincretic se regăsește în toate elementele spectacolului, de la afișul desenat de Cătălin Precup și Mihai Băncilă, la programul de sală care îmbie cu aceleași desene sugestive și cu texte poetic ticluite de Alexandra Condruț.

Stradivarius Obsesii este o veritabilă poveste care vă poartă în lumea angoasată a artistului, în mintea sa înflăcărată de talent și în sufletul său bântuit de temeri.

Puteți urmări pe www.facebook.com/alexandrutomescuoficial tot traseul evenimentului, pentru că organizatorii pregătesc și câte un scurt video-reportaj, în așa fel încât fanii turneului.

Și, bineînțeles, sunteți așteptați în sălile de concert din Braşov, Târgu Mureş, Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Timişoara, Craiova, Piteşti, Galaţi, Tulcea, Constanţa, Focşani, Bacău, Iaşi, Botoşani şi Bucureşti.

Bilete se pot găsi în reţeaua vreaubilet.ro, în magazinele Unirea Shopping Center, Euro GSM şi Inmedio din Bucureşti, dar şi la casieriile instituţiilor care vor găzdui spectacolul.

Producător: Quartz Media Production;

Organizator: Asociaţia Maria Domina;

Co-producători: TVR Cultural; Radio România;

Sponsori principali: Centrofarm; Orange; Sponsori: BCR, Medicover, Vavian; Securitas; International Leasing;

Parteneri: Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti; Borţun şi Olteanu; Senia Music.
Eveniment recomandat de Zile şi Nopţi.
Parteneri media: Adevărul, Dilema Veche, Caţavencii, Forbes, Igloo Magazine, Observator Cultural, Bewhere, Q Magazine, Cariere, The Institute, Revista 22, Casa Lux, Good Food, Sunete, Cinematique, Realitatea TV, port.ro, 121.ro, liternet.ro, metropotam.ro, modernism.ro, 4arte.ro, hipmag.ro, ziare.com, hotnews.ro, urban.ro, citynews.ro, iquads.ro, ziare.ro, insidecom.ro, brasov.ro, Zoom TV, Oops Media.

Lumina ne însoţeşte în fiecare moment, ne influenţează stările de spirit, sănătatea, ne oferă repere, ne defineşte relaţia cu timpul. Dialogul pe care îl purtăm zi de zi cu lumina naturală ţine pe de o parte de poezie, de inefabil, iar pe de altă parte de ştiinţă, de aspecte complexe ale fizicii şi biologiei.

Împreună cu VELUX, liderul de piaţă pe segmentul ferestrelor de mansardă şi compania care a contribuit decisiv în ultimele decenii la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor aducând lumina naturală şi aerul proaspăt în casele lor, vom prezenta, într-o nouă serie de articole, proiecte care recuperează spaţii uitate sau degradate şi le transformă într-un mediu propice pentru creaţie şi/sau relaxare.

Prima oprire este la Cluj, chiar în centrul istoric al oraşului, unde restaurarea şi supraînălţarea clădirii de secol XVI-XVIII de la numărul 3 al străzii Georges Clemenceau înseamnă, pentru oraş, readucerea la viaţă a unei case valoroase cu potenţial ambiental deosebit, iar pentru utilizatorii ei, bucuria de a ocupa un spaţiu marcat de amprenta trecutului, dar în egală măsură de un design contemporan de calitate.

Cele două niveluri ale mansardei cuprind o mare parte din volumul interior al clădirii şi sunt destinate locuirii, funcţionând ca locuinţe de serviciu pentru familiile arhitecţilor ale căror birouri se găsesc la etajele inferioare – BAU şi Planwerk. Panta accentuată a acoperişului, o intervenţie nouă în spiritul arhitecturii zonale, delimitează clădirea la partea superioară şi generează o mansardă pe două niveluri compartimentată în 4 locuinţe tip duplex şi 1 apartament de oaspeţi, lăsând loc şi unei terase însorite.

În timp ce primul nivel al mansardei este dedicat celor cinci spaţii de zi, cel de-al doilea – supanta – este compartimentat pentru a cuprinde zonele de noapte, accesibile fiecare prin câte o scară tip duplex care urmăreşte panta acoperişului. La nivelul superior este amenajată o terasă comună celor patru duplexuri, accesibilă prin uşile vitrate grupate în două decroşuri. Finisajele similare ale pardoselii şi învelitorii (pardoseală din plăci ceramice şi învelitoare din ţigle rectangulare în culoare cărămizie, natur) se continuă în mod firesc într-o singură suprafaţă, contribuind la păstrarea cromaticii şi texturii tradiţionale a acoperişurilor din zona istorică a Clujului.

Lumina naturală pătrunde la interior prin ferestrele de mansardă generoase, amplasate pe ambele ape ale învelitorii. Ambianţa aerisită, caldă, veselă este principala caracteristică a mansardei, cele două niveluri de instalare a ferestrelor VELUX fiind perfect adaptate celor două etaje. Lumina zenitală abundentă şi legătura vizuală cu exteriorul transformă spaţiul de secţiune triunghiulară într-un loft autentic, un spaţiu mai puţin convenţional propice desfăşurării unor activităţi artistice şi creative. În cazul de faţă, îmbinând în mod fericit o dimensiune ludică cu una profesională, apartamentele de serviciu sunt în acelaşi timp ateliere de creaţie handmade ale artistelor locatare – un atelier de jucării personalizate realizate după desenele celor mici şi un atelier de grafică, în care prind viaţă cu entuziasm ilustraţiile de reviste şi cărţi de poveşti.

Starea de spirit dominantă în spaţiile de mansardă iluminate natural este cea de relaxare activă – senzaţia de protecţie şi de regăsire a liniştii interioare este benefică atât pentru odihnă, cât şi pentru concentrare, iar perspectivele care se deschid asupra oraşului vechi permit imaginaţiei să prindă aripi.

www.velux.ro

Tarkovsky Redux este un proiect care îmbină muzica inspirată de patru filme ale lui Andrei Tarkovski – Oglinda, Călăuza, Nostalgia şi Sacrificiul – compusă şi interpretată live de Lucian Ban şi Mat Maneri, cu scene din filme tăiate, mixate şi proiectate live de Dan Băsu.

Concertul Tarkovsky Redux este organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu ArCuB.

Bilete: 35 lei (categoria I), 26,50 lei (categoria II), 15,90 lei (elevi şi studenţi, pe bază de legitimaţie)
Biletele se vor pune în vânzare începând cu 20 aprilie la casa de bilete a Sălii ArCuB (str. Batişte nr. 14) şi online pe www.arcub.ro

Festivalul Filmului European 2012 se va desfăşura la Bucureşti (3-13 mai, Cinema Studio şi Cinemateca Eforie), Braşov (10-13 mai, Reduta), Timişoara (17-20 mai, Biblioteca Centrală Universitară), Tîrgu-Mureş (17-20 mai, Teatrul Naţional) şi Iaşi (24-27 mai, Casa de Cultură „Mihai Ursachi“).

LUCIAN BAN, pianist şi compozitor newyorkez de origine română, este considerat „unul dintre cei mai talentaţi şi originali pianişti ai New York-ului din ultimii zece ani“. Fundaţia Hans Koller şi Ministerul Culturii din Austria l-au nominalizat de două ori, în 2005 şi 2006, pentru titlul de Cel mai Bun Muzician European de Jazz. A înregistrat şase albume ca solist pentru case de discuri din Statele Unite şi Europa. Este liderul trupei ELEVATION, formată din muzicieni de renume. A compus muzică pentru peste 20 de producţii teatrale, de film şi balet şi, de asemenea, pentru New York City Symphony Orchestra, pentru Compania de Teatru/Dans MINUS şi. partitura originală pentru piesa de teatru “Philosopher Fox” de Slawomir Mrozek, spectacol produs de East River. Comedia a fost nominalizată de două ori la prestigioasele Innovative Theatre Awards din New York. Cele mai recente piese ale sale au fost compuse pentru spectacolul „Waxing West“, al Savianei Stănescu, de la Teatrul La MaMa din New York. www.lucianban.com.

MAT MANERI a fost nominalizat în 2006 la premiile Grammy pentru cel mai bun album de muzică alternativă. Din anii ’90, Mat Maneri face parte, alături de Randy Peterson, din Joe Maneri Quartet, care se bucură de o largă apreciere a criticii. În 1996 înfiinţează patru formaţii şi începe să înregistreze ca solist. Colaborează îndeaproape cu basiştii Ed Schuller, Mark Dresser, William Parker, Michael Formanek, Barre Phillips şi John Lockwood. Mereu deschis inovaţiei, Mat a lucrat de asemenea cu Joe Morris, John Medeski, Tim Berne, Cecil McBee, T.K. Ramakrishnan, Franz Kogelman, Roy Campbell, Spring Heel Jack, Draze Hoops şi are un remix în colecţia Illy B Eats. www.myspace.com/matmaneri.

LUCIAN BAN şi MAT MANERI au mai colaborat, printre altele, la proiectul Enesco Re-Imagined. Lansat în toamna anului 2010, albumul Enesco Re-Imagined by Lucian Ban & John Hébert (Sunnyside Records) s-a bucurat de un mare succes internaţional. New York Times, The Village Voice, All About Jazz, Jazz Times, New York Magazine, The Guardian, Financial Times, The Evening Standard, Time Out London, Les Dernieres Nouvelles du Jazz, All Music Jazz, All About Jazz Italia sunt câteva dintre publicaţiile care au elogiat acest album, promovat printr-un turneu internaţional sprijinit de ICR.

SILENT STRIKE este compozitor de muzică electronică şi sound designer. Cele mai importante evenimente la care a participat până în prezent au fost deschiderile concertelor Faithless, Amon Tobin, Bonobo şi DJ Food din Bucureşti. A mai fost prezent la Festivalul Portoroz Goldendrum din Slovenia (alături de Matze şi DJ Vasile), la Destruktief, în Maastricht, la FanFest Roşia Montană şi StuffStock Vama Veche (alături de Lucian Ban, Alex Harding, Willard Dyson). Albumul său de debut, „Silent Strike“, conţine 17 piese ( ii are ca invitati pe Ada Milea, Maria Radu, C.T.C., Vlaicu Golcea, Electric Brother, Sonic Tonic, BGE) şi a apărut în decembrie 2005. Recent, Silent Strike, Alex Harding şi Lucian Ban au lansat albumul „3 AM“. www.silentstrike.ro

DAN BĂSU şi-a început activitatea artistică în Iaşi, debutând ca VJ la sfârşitul anului 2003. A continuat cu diverse proiecte video prezentate în festivalurile de profil din ţară: Studentfest din Timişoara, Artensive Festival din Constanţa etc. Alături de Silent Strike, a pus bazele proiectului Silent Bass, un proiect în care muzica şi video-ul se completează. Ca artist vizual, Dan Băsu se ocupă de partea video, participând la numeroase live-performance-uri: Street Delivery din Bucureşti, deschiderea concertului Amon Tobin, Cybermental 3 etc. Creaţiile lui Dan Băsu se caracterizează prin vizualuri ornamentale, bazate pe footage-uri video, prin care încearcă să transmită publicului diverse gradaţii ale stărilor de calm şi plenitudine.

Cum printre cei mai creativi tineri designeri o veţi putea găsi şi pe Mihaela Zvinca, ne-am gândit să redăm aici interviul publicat în numărul de martie al revistei igloo, în cadrul dosarului dedicat designului românesc la feminin.

Când şi cum te-ai hotărât să intri în lumea designului? A existat vreo întâlnire care te-a marcat?
Am început să fac design de bijuterie în anul 2001. Studiasem Arte Decorative la Liceul „Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi eram studentă la secţia Restaurare a Facultăţii de Teologie, aşa că designul de bijuterie nu a fost decât abordarea unei alte forme de manifestare a artei decorative. În anul 2002, am aflat de concursul „Tineri Designeri” organizat de Doina Levintza şi m-am înscris la ediţia cu tema „Accesorii Vestimentare” şi am câştigat premiul. Am mai primit o menţiune la ediţia următoare, unde am ţinut să particip, apoi mi s-au deschis o mulţime de oportunităţi. Doina Levintza a fost unul dintre oamenii care mi-au marcat traseul profesional. Îi admir talentul, profesionalismul, relaxarea şi modestia.

Care îţi sunt sursele de inspiraţie zilnice şi mai generale, pe termen mai lung? Cum arată/trebuie să arate spaţiul unde lucrezi?
Sursele generale de inspiraţie sunt arta pop, arta grafică, arta contemporană, arhitectura Bauhaus, arta bizantină, fotografia, însă sursa principală rămân albumele de familie, pentru că una din temele mele preferate este Amintirea. Mi-am orientat munca în două direcţii: colaj pe diferite suporturi, unde mesajul este o naraţiune exprimată prin imagini figurative şi piese mici inspirate din arhitectură, unde primează joaca cu proporţiile. Atelierul meu  este un loc spaţios şi luminos situat în inima Bucureştiului. Atunci când lucrez, am nevoie de singurătate, însă în acelaşi timp vreau să fiu în mijlocul acţiunii.

Care este cea mai importantă/fericită realizare de până acum?
Am lucrat cu multă poftă la colecţia „Play Time”, inspirată de universul copilăriei şi de filmul cu acelaşi nume al regizorului Jacques Tati. Este o serie de brăţări pătrate pictate diferit pe fiecare dintre feţe, apoi izolate cu răşină, atât pe interior, cât şi pe exterior. Colecţia completă a fost prezentată la Nivea Fashion Week Sarajevo în noiembie 2011, unde a însoţit colecţia designerului vestimentar Bianca Popp.

Care sunt cele trei cuvinte care ţi-ar caracteriza stilul?
Masiv, îndrăzneţ, arhitectural. Bijuteriile create de mine au forme simple, arhaice, care servesc ca suport pentru mesajul pe care vreau să îl comunic. Îndrăzneţ, pentru că nu sunt doar podoabe, ci şi modalitate de exprimare. Arhitectural, pentru monumentalitate.

Care sunt planurile pentru acest an? Şi aşteptările de la scena designului în România?
În urmă cu câţiva ani am expus la Cărtureşti în cadrul expoziţiei Extins, un proiect care se numeşte „Oraşul Pătrat”. Proiectul este inspirat de arhitectura Bauhaus şi constă în 35 de plăcuţe pătrate, decorate diferit. Aceste elemente sunt expuse acum sub formă de broşe la Anaid Art Gallery, dar fiecare din ele este o machetă pentru un obiect monumental care aşteaptă să se nască. Sper ca în 2012 să pot continua acest proiect pe care l-am tot amânat.

Ce gânduri ai pentru cei care studiază astăzi designul?
Ca designer independent este important să fii foarte disciplinat, documentat, să experimentezi tehnici şi să fii autentic. Acesta este doar începutul.

Ce înseamnă luna martie pentru o femeie designer?
Pentru mine, luna martie înseamnă multă muncă. Încep pregătirile pentru târgul de bijuterie contemporană „Autor”, care este singurul târg românesc dedicat bijuteriei de autor. Dar recunosc că este o lună în care primesc mai multă atenţie şi ca designer şi ca femeie.

www.zvinca.ro

Proiect prezentat la INGLASS 2012 / Foto: Baumschlager Eberle Group

Mesajul pe care l-am adresat din partea Ordinului la deschiderea lucrărilor a descris obiectivele organizatorilor transpuse în formatul conferinței și anume o convergență a mediului profesional creativ cu cel economic, productiv și comercial, adică schimbul de idei și informații de natură profundă și recentă și etalarea rezultatelor nu întotdeauna suficient de vizibile ale cercetării arhitecturale, a acelui ”research by design”, fie că vine din partea birourilor valoroase, fie din partea industriilor de vârf, care dezvoltă împreună cu arhitecții soluții creative, avansate. Conferințele nu sunt și nu trebuie să fie doar apanajul mediului academic, care riscă în România și în domeniul arhitecturii să rămână decuplat de profesie și de fenomenul construirii. Am amintit faptul că recunoaștem importanța și relevanța comemorărilor, a celebrării trecutului, a înaintașilor, dar credem că mai ales acum, când România este confuză în ceea ce privește opțiunile pentru calitatea spațiului construit și rolul arhitecturii în calitatea vieții, trebuie să fim concentrați pe viitor, pe ”a proiecta”, adică ”a arunca înainte”, ”pro jetter”, discutând despre și cu cei care sunt angajați acum în avangarda profesiei.

Proiect prezentat la INGLASS 2012 / Foto: Art&Build

Numitorul comun al prezentărilor a fost sustenabilitatea arhitecturii în multiple formule, prezentată ca fiind o preocupare constantă și implicită a arhitecturii contemporane europene, dar îmbrăcând forme diferite, într-o combinatorică practic infinită datorată multiplelor strategii posibile în abordarea holistică a complexității arhitecturale. Steven Ware (Art&Build), arhitect, scriitor, licențiat în biochimie a arătat cum universul microscopic poate influența detalii de arhitectură (Chèque Déjeuner, Paris); Willem Brujin (Baumschlage Eberle Group) a adus în discuție rafinarea extremă a soluțiilor pentru o logică arhitecturală care urmărește o filosofie prin care sustenabilitatea este atinsă dacă arhitectura rămâne valabilă în timp, fără a se perima în mai puțin de 100 de ani și de asemenea a ilustrat relația superbă dintre beton și sticlă în viziunea Baumschlager Eberle; Lucas Diaz Sierra și Gustavo Diaz Garcia (Diaz y Diaz Arquitectos) au arătat cum se construiește pentru toate cele cinci simțuri, în perfectă asumare a spiritului locului; Dejan Sekulovski (Syndicate Studio LLC) a arătat nenumărate căi de a folosi sticla în relație cu betonul; Paolo Brescia (OBR – Open Building Research) și-a exprimat convingerea că îți poți găsi propria modalitate de expresie prin sustenabilitate și că interacțiunea între arhitectură și cei care folosesc spațiul poate să fie vie; Bogdan Babici (Tecon) ne-a purtat în profunzimea demersului pentru proiectul premiat la anuala OAR București 2011, o excelentă integrare în peisaj; Martin Brischnik (GS Architects Office) a făcut o demonstrație de măiestrie posibilă cu obiectivele arhitecturii de corporație; Juan Coll-Barreu (Coll-Barreu Arquitectos) a vorbit despre intensitate exemplificată prin încercări arhitecturale; Miguel Pallares Lopez (Piuarch) ne-a introdus în labirintul reflexiilor generate de sticlă, în vreme ce arhitectura celor de la GAD – Global Architectural Development, sub bagheta lui Gokhan Avcioglu s-a prezentat ca o largă deschidere spre aspirațiile umane care își găsesc răspuns în spații construite.

Proiect prezentat la INGLASS 2012 /Foto: OBR – Open Building Research

Cercetarea care însoțește și precede utilizarea infinită a sticlei în arhitectură în relație cu celelalte materiale a fost adusă în atenția publicului de reprezentanții câtorva dintre cele mai dedicate firme europene sau globale prin Mădălina Ghibuși (Saint-Gobain Glass), Eric Wroldsen (Guardian Glass), Mihai Moțoc (Glulam), Ion Croitoru și Irina Horomnea (Glass Expert), Bogdan Lazăr (Reynaers), Nebojša Buljan (Permasteelisa), Patrick Coppee (Okalux), Julia Escher (Bohle), Radu Vieru (Sika) și Dragoș Matei (AGC Flat Glass). Marilor provocări inginerești legate de utilizarea sticlei în construcții speciale le-au răspuns Dragoș Marcu (Popp și Asociații) și Dan Dubina (Asociația Producătorilor de Construcții Metalice din România), arătând cum ingineria avansată își are locul în creația sustenabilă.
O să sfârșesc cu începutul: în deschiderea INGLASS a avut loc sesiunea de prezentări ”Junior”, a studenților, o nouă formulă adusă de ABplus Events, în care Corina Cristescu (Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București), Codruța Ghiran (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca), Iulia Olimpia Muntean (Universitatea ”Politehnica” din Timișoara) și Costin Alexandru Lazăr (Universitatea Tehnică ”Gheorghe Asachi” din Iaşi) și-au adus contribuția întregind un posibil tablou al preocupărilor din cele patru școli de arhitectură reprezentate. Am văzut accente puse, în ordinea prezentărilor, pe obiectul construit, pe acțiunea publică și spațiul comunitar, pe proiectul complet, integrat sau pe observația teoretică. Să fie oare caracteristici și diferențe ale acestor școli? Vom putea vedea în sesiunile viitoare.

Proiect prezentat la INGLASS 2012 / Foto: Coll-Barreau Arquitectos

Prezentarea cu care am dorit și am reușit, după ecourile primite, să reamorsez o dezbatere neconsumată despre clădirile înalte am intitulat-o ”Peștele de sticlă și oglinda fermecată”. Sustenabilitatea construcțiilor înalte și foarte înalte nu a fost încă demonstrată sau infirmată în principiu, argumentele situându-se de ambele părți, între nevoia de adecvare și de competiție, între conservarea valorilor și crearea continuă de repere contemporane. Concluziile pot fi acelea că nu contează altitudinea, ci atitudinea arhitecturii și că nu arhitecții sunt cei care decid sau trebuie să decidă cum se construiește, ci societatea, dar pentru ca aceste decizii să fie valoroase și ceea ce rezultă în urma lor să fie sustenabil, arhitecții trebuie să își aducă negreșit contribuția.
Am recunoscut un public format în mare măsură din arhitecți care activează și sunt interesați de această formă de pregătire profesională continuă prin conferințe. Colegi din București, Brașov, Suceava, Craiova, Sibiu, Constanța, Iași, Bacău, Focșani și alte locuri sunt deja participanți constanți. Marii absenți au fost, ca de obicei, cei din administrația publică, fie ai municipalității, fie ai ministerelor, care parcă sunt și mai detașați de mediul profesional, de elită și internațional în acest caz, și din păcate, care participă constant doar la evenimentele care vizează practicile administrative, oare suficient de performante în România? și mediul academic, care în afară de excelentele prezentări ale studenților de care am amintit, nu a fost onorat de profesorii lor, probabil prea ocupați acum de restructurarea învățământului românesc de arhitectură și el pus din ce în ce mai mult sub semnul întrebării tot datorită proiecției pe care o are asupra realității construite românești recente. Pentru că evenimentul a fost în opinia mea unul extrem de consistent o să închei în notă pozitivă cu invitația ABplus Events pentru celelalte conferințe de anul acesta, GIS și RIFF, și pentru INGLASS de anul viitor, deja marcată de invitația onorată de Wolf D. Prix (Coophimmelb(l)au), care nu mai are nevoie de prezentare” – arh. Șerban Țigănaș, Președintele Ordinului Arhitecților din România.

INGLASS face parte din seria expoconferințelor de arhitectură organizate de ABplus Events și Ordinul Arhitecților din România, alături de GIS și RIFF, evenimente care promovează excelența în domeniul arhitecturii și al construcțiilor.

www.ieglass.ro / www.iegis.ro /  www.ieriff.ro

Prin colecția de bijuterii “Grădina cu giuvaiere” artista dorește o apropiere mai intimă a creațiilor casei Wagner de public, printr-o formulă a eleganței. În cadrul Târgului AUTOR, Ana Wagner ne va invita să descoperim povești spuse pe porțelan cu grădini paradisiace și peisaje fantastice, armonizate ca ritm și proporții cu monturile fine de argint sau aur și cu cromatica rafinată a pietrelor. Piesele din noua colecție “Grădina cu giuvaiere” sunt mici comori de artă lucrate manual cu pasiune în atelierul de creație Wagner ce pot fi transmise din generație în generație.

Ana Wagner  este creatoarea mărcii « Wagner – arte frumoase și povești » și co-proprietara manufacturii și magazinului Wagner din București. Conduce o echipă de 5 artiști, absolvenți de Arte Frumoase. Este absolventa a Academiei de Arte Plastice din București și a urmat cursuri de specializare în domeniul gravurii și al picturii pe porțelan în Budapesta și Barcelona, respectiv în Paris. A studiat în detaliu tehnica picturii pe porțelan peste glazură la manufacturile de porțelan de la Sevres și Limoges prin vizite repetate în muzeele și atelierele de creație ale acestor faimoși  producători de porțelan. Ana Wagner a avut expoziții personale și de grup atât în România  cât și în orașe ale Europei. În câteva din aceste evenimente, a colaborat sau a avut ca parteneri, mărci de renume mondial.

Focus Designer este o secțiune specială în cadrul târgului de bijuterie contemporană Autor în care un designer cunoscut este invitat să aibă o prezentare într-un format extins decât cel normal.
La ediția a șasea, care s-a desfășurat în luna noiembrie a anului trecut, Focus Designer a fost Carla Szabo. Ea a expus atunci colecția realizată pentru Berlin Fashion Week și prezentată împreună cu Irina Schrotter.

Ediția a VII-a a celui mai mare târg de bijuterie contemporană din România se va desfășura pe 12 și 13 mai la Sala Dalles din București. Evenimentul, organizat de Autor Bijuterie Contemporană, va fi deschis publicului între orele 11 și 20 și va aduce în premieră cele mai noi colecții de bijuterie realizate de cei mai creativi designeri români.

La Târgul Autor din această primăvară sunt așteptați peste 3000 de vizitatori care vor face cunoștință cu noile tendințe în bijuteria contemporană.

În cadrul Târgului AUTOR vor expune: Adina Marin (Biophilia), Alexandru Lupu, Alis Lalu, Andra Lupu, Andreia Gabriela Popescu, Alina Băncilă, Alina Carp, Cornelia Brustureanu, Carla Szabo, Daciana Dax, Dana Tudor, Iuliana Asoltanei, Ina Moisi, Maria Filipescu, Mihaela Zvîncă, Noha Nicolescu, Oana Manta, Odette Lupu, Gabi Urda, Raluca Buzura dar și brandurile: atelier44, BuyHand, Expression – Contemporary Jewelry, Prochaine, ADC bijuterii arhitecturale, Statement Jewelry, Lady Magpie, LivingenBermudas,  Lorina Bijoux, Modamania,  Mika by Oana Țigănuș,  Ligia’s Accesorize, The Awesome Project.

Târgul Autor este un eveniment bianual cu o ediție de primăvară  (12-13 mai 2012) și o ediție de toamnă. Prețul unui bilet de intrare va fi de 10 lei.

Eveniment organizat de Autor Bijuterie Contemporană

Însumând 230 de metri pătraţi, grădina publică – parc belvedere şi debarcader – a avut un buget de 340 000 de euro, niciun cent mai mult. Nu s-au dorit finisaje de aspect străin faţă de ceea ce oraşul are deja. În plus, printre detaliile temei de proiectare a fost specificat faptul că materialele propuse trebuie să fie uşor de procurat, de pus în operă şi întreţinut. Proiectul a pus accent pe resursele locale şi pe interpretarea creativă a unor reguli, în fond, destul de stricte.

Situl se desfăşoară în nordul centrului istoric al oraşului, mai jos faţă de biserică şi cimitir. Una dintre caracteristicile definitorii ale intervenţiei a fost prezenţa puternică a zidului din piatră ce delimitează localitatea de lac. Acest perete înalt de şase metri, cu arce, nu putea suporta încărcări suplimentare. Astfel, pentru a susţine platforma ce urma să devină grădina publică, a fost construită o structură ce urcă din apa lacului, realizată din lemn netratat. Odată cu schimbările sezoniere de umiditate şi temperatură, nuanţa lemnului se va închide, începând să semene cu celelalte clădiri din Brienno.

De fapt, proiectul este compus din puţine elemente: o scară din piatră (realizată din blocuri recuperate din lucrările de demolare din sit), puntea din lemn ce ocupă cea mai mare parte a grădinii (în pantă lină) şi debarcaderul (din zidărie realizată local). Elementele închise prin pereţi sunt doar două la număr, ambele conţinând încăperi de serviciu: o depozitare, respectiv grupuri sanitare. Întreaga scenografie a spaţiului mizează pe zone ample, deschise spre priveliştea lacului.

Proiect: Lorenzo Noè Studio di Architettura
Text: Luiza Hanc
Foto: Marco Introini

www.lorenzonoe.com