marcaK. Kitschul, un detaliu?

Se spune, folosind un clişeu, că „detaliile nu mai contează“, la fel cum se spune că „intenţia contează“. Intenţia, în acest articol, este de a arăta că, totuşi, detaliile contează. Mies van der Rohe, mare arhitect şi, evident, om cu bun simţ, afirma la un moment dat că „Dumnezeu stă în detalii“. Dar să detaliem cu oarece cazuri particulare ca să vedeţi ce vrem să spunem. O casă încă netencuită  poate arăta, după finisaj, în fel şi chip. Pe faţade vedem cum încep să alterneze, aşezate cu grijă, plăci de gresie cu vinişoare ce amintesc de marmură, la colţuri şi pe gard se iţesc „ranforsări“ cu pietre de râu ceva mai mari ca oul de raţă încastrate în tencuială şi, din loc în loc, întrerupte aleatoriu de dungi oblice trasate cu vopsea neagră. În funcţie de mijloacele şi imaginaţia clientului şi/sau talentele meseriaşului pietrele devin vopsea gri ce imită roca. Detaliul legat de finisaj începe să acapareze întreaga construcţie. Detaliul kitsch, despre asta e vorba.
Apoi încep să se alinieze pe la balcoane, cuminţi precum soldăţeii, baluştri măiestrit lucraţi ce se opresc într-un leu din ipsos ce păzeşte un colţ de casă sau intrarea. Detaliile kitsch legate de balcoane ar putea fi obiectul unei discuţii separate fiindcă nu exagerăm deloc dacă spunem că nu există stradă unde să nu vedem vreun balcon „închis“ în moduri care întrec orice imaginaţie. Case vechi, la care încă se vede că au fost gândite iniţial de arhitecţi, pe lângă „termopane“ de tip nou ce arată la care apartament locatarii „îşi permit“, suportă şi alte feluri modificări în detaliu. Poartă pe faţadă ororile unor intervenţii ce nu pot fi numite nici măcar cârpeli. La balcoane, fie ele de case, vile sau bloc, detaliile kitsch abundă. Dar şi la garduri se fac văzute, la ferestre, la faţade… Detaliu kitsch poate să devină şi o fereastră din cărămidă din sticlă sau gresia cu care se placheză exteriore unde acest detaliu nu îşi are nicidecum locul. Un element de detaliu al unei case vechi, abia renovată, poate deveni un detaliu kitsch prin simpla lui „pictare“ cu auriu. Cine a făcut asta era, pesemne, suflet de artist. El a simţit nevoia unui accent. A omis doar un detaliu:  aşa cum l-a făcut, ne-a mai dăruit un kitsch.
Aproape oriunde intervin finisajele expresia de la care pornisem, anume că „detaliile nu mai contează“, nu prea are ce căuta. În majoritatea cazurilor detaliul contează. Contează foare tare atât felul în care este realizat detaliul cât şi ansamblul, locul căruia îi este destinat. Poate, aparent fără prea mare legătură, ne amintim că în antichitate se aplicau corecţii vizuale construcţiilor, lucru care astăzi pentru mulţi trece, cu siguranţă, drept detaliu. E trista evidenţă, căci altcumva nu am mai fi astăzi martorii atâtor detalii ce ne agresează vizual.

Corina Duma

România la cea de-a 12-a ediţie a Bienalei de la Veneţia

1:1

Comisar: MONICA MORARIU, MINISTERUL CULTURII ŞI AL PATRIMONIULUI NAŢIONAL, ROMÂNIA
Comisar adjunct: ALEXANDRU DAMIAN, IOAN LUCĂCEL
Curator: TUDOR VLĂSCEANU
Autori: ROMINA GRILLO, CIPRIAN RĂŞOIU, LIVIU VASIU, MATEI VLĂSCEANU, TUDOR VLĂSCEANU
Colaborator: DRAGOŞ MARCU

Cu cele mai tinere echipe din cadrul acestei ediţii a Bienalei, România a prezentat la Veneţia două proiecte îndrăzneţe, ce dezvăluie o înţelegere complexă şi originală a mesajului pe care arhitecta Kazuyo Sejima îl doreşte transmis vizitatorilor.

Interpretând tema Bienalei într-o manieră radicală, proiectul 1:1, realizat în Pavilionul României din zona Giardini, propune un obiect-spaţiu care trasează ferm două lumi. Cutia uriaşă din lemn vopsit în alb, ce reconstituie obiectiv şi abstract suprafaţa ce revine fiecărui locuitor din Bucureşti (94,4 mp), le permite vizitatorilor să experimenteze pe de o parte un spaţiu colectiv, exterior, animat şi profan, iar pe de altă parte un spaţiu privat, interior, calm, cu o atmosferă ce încurajează meditaţia. Comunicarea directă între cele două se realizează doar prin intermediul câtorva orificii, incitante din punct de vedere vizual pentru orice trecător.

Dincolo de ineditul esenţializării fiecărei situaţii, importantă este conştientizarea relaţiei dintre cele două tipuri de spaţii, relaţie definită de şi existentă tocmai prin Arhitectură, prin gestul unic al arhitectului. Pavilionul din acest an are ambiţia de a expune Spaţiul, atât în starea sa profană, fizică, dar şi în cea sacră, abstractă

Mai mult, ca orice spaţiu bazat pe o Idee, simplă şi puternică, are capacitatea de a suporta numeroase interpretări şi utilizări, dezvoltându-se din/prin interacţiunea cu utilizatorii (dovadă şi succesul de care s-a bucurat în primele zile ale Bienalei, când oamenii au stat la coadă pentru a intra în cutia albă). Proiectul chestionează fundamentele actului arhitectural, reuşind totodată să surprindă relaţia complexă dintre public şi privat, definitorie pentru existenţa urbană contemporană.

Depăşind o experienţă strict estetică, 1:1 îşi provoacă vizitatorii într-un experiment spaţial fizic şi senzorial, care le dezvăluie puterile modelatoare ale arhitecturii şi impactul acesteia în viaţa fiecărui individ. Prin onestitatea şi puterea discursului, se numără printre cele mai reuşite pavilioane ale acestei ediţii.

www.unulaunu.ro

Superbia

Comisar: MONICA MORARIU, MINISTERUL CULTURII ŞI AL PATRIMONIULUI NAŢIONAL, ROMÂNIA
Comisar adjunct: ALEXANDRU DAMIAN
Curatori: SILVIU ALDEA, TAMAS SISAK
Autori: SILVIU ALDEA, MARIUS MOGA, LAURA PANAIT, DANIEL ŞERBAN, CAMELIA SISAK, TAMAS SISAK, ARETA SOARE
Proiect realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român
www.icr.ro

Cel de-al doilea pavilion al României la această ediţie a Bienalei are, pe lângă un concept curajos, meritul de a fi transformat galeria Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia într-un spaţiu modern şi dinamic, profitând de amplasarea pe una dintre cele mai circulate străzi ale oraşului. Proiectul „Superbia” (mândrie <Lat.), realizat de un grup de tineri arhitecţi şi artişti din Cluj, aduce în atenţia vizitatorilor noua periferie românească, născută prin devorarea peisajelor peri-urbane, fără planificare şi infrastructură, dezvoltată excesiv şi aproape haotic sub încurajarea boomului imobiliar. Expoziţia ia forma unor instalaţii complementare, puternice vizual, care vorbesc despre nevoia de individualitate, transpusă în imaginea casei ideale, despre confort şi intimitate ca scopuri (greu) de atins, chestionând raporturile spaţiale interior-exterior în noile suburbii româneşti. Pământul negru adus în galerie şi (aparent) lăsat să acapareze o parte din spaţiu, urcând şi pe geamuri, este elementul care valorifică noul spaţiu amenajat. Totodată, mesajul pe care îl transmite capătă intensitate tocmai prin contrapunerea şi dialogul cu o serie de obiecte cu individualităţi şi valori diferite: elemente sculpturale ce fac trimitere la ipostaze arhitecturale puriste sau obiecte banale de recuzită din viaţa cotidiană, care prin supravalorizare capătă accente stranii sau absurde.

foto: Aldea Silviu, courtesy of Radu Cioca

www.superbiasuburbia.wordpress.com

Text: Viorica Buică
Foto: Viorica Buică, Radu Malaşincu

Au început înscrierile pentru Premiile Europa Nostra 2011

În fiecare an, Europa Nostra în parteneriat cu Uniunea Europeană premiază cele mai bune realizări din domeniul patrimoniului cultural. Premiile Europa Nostra răsplătesc implicarea în recuperarea patrimoniului a arhitecţilor, meşteşugarilor, voluntarilor, şcolilor, comunităţilor locale, proprietarilor de clădiri de patrimoniu şi presei de specialitate. Pornind de la puterea exemplului, organizatorii îşi propun să stimuleze creativitatea şi inovarea şi totodată creşterea interesului faţă de importanţa patrimoniului cultural al Europei.

Premiile celebrează exemple remarcabile de restaurare şi iniţiative cu privire la protejarea patrimoniului, prin intermediul unor categorii precum conservarea monumentelor, adaptarea acestora la noi funcţiuni, intervenţii contemporane asupra zonelor istorice, reabilitarea peisajului urban şi rural, interpretarea siturilor arheologice şi grija faţă de colecţii de artă. De asemenea, sunt premiate proiecte de cercetare şi educaţie, alături de implicarea activă a unor persoane sau asociaţii în domeniul conservării.

În fiecare an, sunt acordate şase Grand Prix-uri în valoare de câte 10.000 de euro.

Oricine poate să facă o nominalizare sau să înscrie un proiect (cu acordul proprietarului proiectului).

Categoriile de premii pentru anul 2011 sunt:
1. Conservation
2. Research
3. Dedicated Service by Individuals or Organisations
4. Education, Training and Awareness-Raising

Data limită pentru inscriere este 1 octombrie 2010

Mai multe detalii puteţi găsi aici: http://www.europanostra.org/apply-for-an-award

Premiile Bienalei de la Veneţia 2010

Decizia de a acorda responsabilitatea de Director al Bienalei arhitectei Kazuyo Sejima, recent laureată a Premiului Pritzker împreună cu partenerul său de la SANAA, Ryue Nishizawa, oferă acestei de-a 12-a ediţii o dimensiune experimentală într-un sens profund constructiv şi optimist: proiectele selectate pentru expoziţiile de la Arsenale şi Giardini nu arată soluţii şi/sau direcţii, ci îi provoacă pe vizitatori să se gândească la arhitectură, să-i reconsidere posibilităţile de expresie şi potenţialul, să se încarce cu energiile ce o definesc. Într-o societate din ce în ce mai tehnologizată, redescoperirea şi înţelegerea unor relaţii primare precum cea dintre o persoană şi spaţiul care o înconjoară devin foarte importante (fundamentale pentru viitorul arhitecturii). Dintr-un simplu privitor, vizitatorul Bienalei este transformat într-un colaborator în procesul de creaţie, subliniind importanţa interacţiunii şi a modului în care sunt utilizate astăzi spaţiile. Dacă prezentările generale exploatează creativ limitele dintre artă şi arhitectură, dintre spaţiu şi imagine, provocând permanent la reflecţie, din păcate puţine pavilioane naţionale au reuşit să interpreteze şi să transmită acest mesaj ferm şi inovativ.

Urmăriţi numărul din octombrie al revistei igloo pentru detalii legate de evenimente şi de participanţi. Până atunci, iată premiile acordate de juriul internaţional format din Beatriz Colomina (Spania) – Preşedinte al juriului, Francesco Dal Co (Italia), Joseph Grima (Italia), Arata Isozaki (Japonia), Moritz Küng (Elveţia) şi Trinh T. Minh-ha (Vietnam) în cadrul festivităţii ce a avut loc la Veneţia pe 28 august.

Leul de Aur pentru cea mai bună participare naţională – Kingdom of Bahrain (Artiglierie dell’Arsenale)
Reclaim
Bahrain Urban Research Team (Tamadher Al Fahal, Muna Yateem, Fay Al Khalifa,  Deena Ashraf, Fatema Al-Hammadi, Mohammed Al-Qari); LAPA (Harry Gugger, Leopold Banchini, Simon Chessex, Russell Loveridge, Ning Liu) şI Camille Zakharia (fotograf şi inginer) şi Mohammed Bu Ali (producător)
Comisar: Noura Al-Sayeh, Ministerul Culturii şi al Informaţiei
Curatori: Noura Al-Sayeh, Fuad Al-Ansari

Leul de Aur pentru cel mai bun proiect din expoziţia People meet in architecture – junya.ishigami+associates (Japonia, Corderie dell’Arsenale)
Architecture as air: Study for château la coste

Leul de Argint pentru un tânăr arhitect din expoziţia People meet in architecture – OFFICE Kersten Geers David Van Severen + Bas Princen (Belgia şi Olanda, Giardino delle Vergini, Arsenale)
7 rooms 21 Perspectives

Menţiuni speciale
Amateur Architecture Studio (China, Corderie Arsenale)
Decay of a Dome
Studio Mumbai (India, Corderie Arsenale)
Work Place
Piet Oudolf (Olanda, Giardino delle Vergini)
Il Giardino delle Vergini

Leul de Aur pentru întreaga carieră – Rem Koolhaas


Leul de Aur in memoriam – Kazuo Shinohara

www.labiennale.org

marcaK. Menajeria de sticlă

Ştim, încă de mici, că ceea ce este transparent nu se vede. De aceea, uneori, ne lovim cu capul de geamurile bine spălate.
Extrapolând, am putea spune că o lume în care kitsch-ul e transparent este o lume perfectă fiindcă acesta nu se vede. Undeva firul logic face un nod, altfel nu se poate explica faptul că, deşi transparente, obiectele kitsch din sticlă se văd totuşi atât de bine.
A fost cândva, la televizor, un film în care eroina principală colecţiona obiecte din sticlă. Mici animăluţe transparente şi chicioase care îi umpleau un univers sărac, aproape inexistent – „Menajeria de stcilă“.  Am uitat să menţionez că domnişoara era puţin cam dusă cu minţile. Din comerţul nostru abundent, în zilele noastre, cumpără tot felul de chestii dintr-astea oameni întregi la minte. Duse cu gustul însă cu mintea în nici un caz. Mai grav, fiindcă la acest capitol nu există prescripţii medicale. E drept că şi în primul şi în cel de-al doilea caz personajele sunt inofensive, nu sfârşesc în cămaşa de forţă. Iar comerţul e parcă din ce în ce mai înfloritor.
Diversitatea acestor obiecte aminteşte din nou, de parcă mai era cazul, că în materie de kitsch nici transparenţa nu-i opreşte pe „creatori“. Iar speranţa că, transparente fiind, aceste obiecte ar putea trece nevăzute este imediat spulberată de rafturile încărcate cu căţeluşi, păuni, corăbii cu pânze din sticlă, balerine în poziţii graţioase cu picioare împletite în aşa fel încât sfidează atât anatomia cât şi competenţele unei contorsioniste, cerbi, arici şi elefanţi, trandafiri cu spini ascuţiţi şi fragili. Fii atent să nu se spargă! Enumerarea ar putea fi continuată trecând de la zona „frumosului decorativ“ la aceea a obiectelor pentru casă şi bucătărie, lămpi din care curg ciucuri sticloşi sau doar abajururi, pseudo-vitralii şi până la domeniul băuturilor-amintire. Licori, care mai de care mai colorate, se preling în sticle, aparent normale, după trasee alambicate, cu forme de strugure sau pară sau, pur şi simplu, într-un car de sticlă tras, evident, de boi din acelaşi material. Ceva tradiţional… Fabricat în România.
Calitatea materialului acoperă şi acesta o ofertă diversă: de la banală sticlă înfrumuseţată cu încrustaţii şi îmbogăţită cu arabescuri de aur şi argint până la cristalul cel mai pur. Uneori, de parcă nu ar fi suficiente ele însele, obiectele se multiplică la infinit în oglinjoare măiestrit lucrate şi dibaci dispuse special pentru a spori bucuria privitorului. Totul din transparenţe. Şi nuanţe.
Şi atât de vizibil încât teoria emisă la început îmi pare doar o eroare de logică. Ideea este că nu există nici graniţe şi nici domeniu restrictiv pentru aceste producţii. Din când în când, poate speranţa umilă că sticla, fie ea şi cristal, se mai şi sparge. Dar cioburile aduc noroc, nu-i aşa?

Corina Duma

Velux a desemnat juriul concursului “Înclinaţie spre lumină”

VELUX România a desemnat juriul care va decide caştigătorii premiilor de 12.000 Euro în cadrul concursului de arhitectură “Înclinaţie spre lumină”.

Până la 15 septembrie 2010, arhitecţii care au realizat proiecte de mansardare folosind produse de la VELUX, mai au timp să îşi înscrie lucrările pe site-ul dedicat concursului  www.velux.ro/Profesionisti/Arhitecti/Concurs . La sfârşitul perioadei de înregistrare, un juriu format din arhitecţi, specialişti în iluminat din ţară şi reprezentanţi ai companiei VELUX din România şi din afară se va reuni pentru a evalua proiectele din concurs.

Juriul este alcătuit din: Arh. Şerban Ţigănaş – Preşedinte Ordinul Arhitecţilor din România, Arh. Nicolae Ţaric – Preşedinte Ordinul Arhitecţilor, Filiala Braşov-Covasna-Harghita, Conf. dr. ing. Dorin Beu – specialist în iluminat, Universitatea Tehnică Cluj, Centrul de ingineria iluminatului, Arh. Dragoş Oprea – Partener-asociat al EXHIBIT Arhitectura, Arh. Eliza Yokina – Partener al biroului de arhitectură SYAA. Din partea VELUX în juriu vor fi Arh. Mădălina Petrescu – Arhitect VELUX România şi Arh. Henrik Norlander Smith – Manager of Building Industry VELUX Group.

“Prin ‘Înclinaţie spre lumină’ ne-am propus să încurajăm arhitecţii români care au înţeles importanţa folosirii eficiente a mansardei ca spaţiu de locuit. Ne bucurăm să avem susţinerea unor arhitecţi de renume care ne-au acceptat invitaţia de a face parte din juriu. Membrii juriului vor evalua proiectele analizând soluţiile propuse de arhitecţii români pentru îmbunătăţirea calităţii locuinţelor, respectând şi valorificând resursele naturale.”, a declarat Hans Wreifalt – General Manager VELUX România.

Concursul Înclinaţie spre lumină premiază urmatoarele categorii de proiecte realizate în ultimii 3 ani (2008-2010):

- reabilitare de pod – lucrări în care s-a optat pentru funcţionalizarea spaţiului de sub acoperiş
- avantajul unei locuinţe de vârf – clădiri noi, mansardate
- mansardare de bloc – mansarde cu apartamente realizate pe acoperişuri terasă ale blocurilor existente

Pe 2 octombrie, în cadrul unei ceremonii, se vor acorda premiile în valoare totală de 12.000 euro, câte un premiu de 3000 euro şi o menţiune de 1000 euro pentru fiecare categorie de concurs.

www.velux.ro

TRENDS & IDEAS: un atelier de lucru în mijlocul tumultului urban

TRENDS & IDEAS, noul concept store lansat la începutul lunii august, este un atelier de lucru şi inspiraţie dedicat designerilor, arhitecţilor, dar şi clienţilor în egală măsură.
Produsele noastre au viaţă, nu sunt simple obiecte pe un raft. Ne-au inspirat şi le-am pus în valoare în ambiente.
Cu o experienţă de peste 16 ani în domeniu, Romstal lansează un nou brand: Trends & Ideas, un Bathroom Concept Store, ce redefineşte eleganţa băii şi invită la descoperirea un spaţiu în care se nasc tendinţe şi idei.
Cu ajutorul designerilor şi arhitecţilor, produsele noastre sunt contopite şi pot crea bucăţi de realitate, în care fiecare dintre noi îşi poate găsi inspiraţia şi confortul personal.
Trends & Ideas. Bathroom Concept Store redefineşte complet ideea de amenajare a băii, dar şi pe cea a spaţiului în care profesioniştii în domeniu îşi pot regăsi propriul spaţiu de creaţie şi inspiraţie.
Au fost create multiple spaţii de decor, reprezentând ambiente ce combină cu succes mărci recunoscute la nivel mondial: KERAMAG, KORALLE, BONGIO, GEESA, Kolo, Grohe, Kludi,  Gardenia Orchidea, Panaria, Rondine, Aparici, Marazzi, Bisazza, Undefasa, GEDY, Franke, Voltolina.
Showroomul include câteva zone de conversaţie, un bar, o zonă de lucru, dar şi o bibliotecă cu cataloage şi documentaţie de specialitate.

www.romstal.ro

Galeriile Noblesse anunță prima ediție Insign Awards

Începând cu 1 septembrie 2010, Insign by Galeriile Noblesse va premia, în cadrul Insign Awards, cele mai reușite proiecte de amenajări interioare realizate de designeri și arhitecți români în 2010. Insign Awards lansează, de asemenea, o provocare adresată tinerilor aspiranți la o carieră în sfera designului interior, oferindu-le posibilitatea de a-și promova proiectele create în 2010, în cadrul competiției pentru un premiu special.
Loredana Preda, General Manager Galeriile Noblesse: “Așa cum ne-am propus din momentul lansării Insign, continuăm inițiativa de a promova designul în toate formele sale. Insign Awards este o competiție prin care dorim să arătăm aprecierea față de designerii și arhitecții români și proiectele pe care le realizează. Vrem totodată să susținem tânăra generație  printr-o secțiune specială pe care o lansăm în cadrul acestui concurs. Suntem siguri că Insign Awards va atrage cele mai interesante și creative interioare și va deveni, în fiecare an, un reper important în calendarul specialiștilor din domeniu, dar și o tradiție în aria evenimentelor pe care le promovăm.”
Designerii pot înscrie în competiție cel mai reprezentativ proiect de amenajare interioară realizat în 2010, indiferent de stilul abordat. Toți cei care doresc să participe la concurs se pot înscrie pe site-ul www.insign.ro  începând cu 1 septembrie 2010. Înscrierile se vor încheia pe 1 noiembrie, urmând ca, la jumătatea lunii noiembrie, să fie desemnați câștigătorii de către un juriu avizat, format din specialiști atât din România cât și din Europa.
Premiile constau în bani dar și în excursii în Europa, la cei mai renumiti producători și designeri.

marcaK. “Iubiree, bibelou de porţelaan…”

Tocmai am citat cântarea ironică a celor de la Timpuri Noi, care la rândul ei citează mai vechea melodie melancolică a celor de la Mondial, pe versurile lui Ion Minulescu. Bibeloul de porţelan este ceva mic şi drăguţ, cu conotaţii sentimentale – aşadar, are toate şansele să devină Kitsch. Porţelanul adus de Marco Polo din China la sfârşitul secolului al XIII-lea i-a fascinat aşa de mult pe europeni, încât începând din secolul al XVI-lea ei caută cu înfrigurare secretul său de fabricaţie, descoperit cu adevărat de-abia în secolul al XVIII-lea. De atunci s-au tot produs obiecte de porţelan şi alte materiale care îi seamănă, de la farfurii şi ceşti la vaze şi figurine. La rândul lor, acestea au început prin a fi mici statuete reprezentând tineri şi tinere, uneori cu înţeles alegoric (de exemplu, personificări ale anotimpurilor), executate de mână, extrem de atent, şi au ajuns să fie produse executate în serie, reprezentând orice fabricanţii îşi imaginează că s-ar vinde, chiar şi personaje Disney. Se presupune că materialul considerat cândva foarte preţios face aceste obiecte valoroase şi vrednice de expus cu mândrie pe toate mobilele din casă. Evident, nu mai este de mult aşa; deşi se pot face şi chiar se fac obiecte de artă din porţelan, ceea ce se găseşte de obicei pe piaţă se poate evalua de la oarecum decent în jos.
Pentru unii oameni, imposibilitatea de a avea antichităţi de porţelan, care pot să coste şi câteva mii de dolari, trebuie suplinită cumpărând simulacre ieftine, produse în serie, pictate la repezeală în culori dubioase. Sunt apreciate (sau aşa se pare, după perseverenţa producătorilor) ţigăncile cu fuste largi şi colorate, cu feţe şi mai colorate şi cu decolteuri mai mult decât generoase, la concurenţă cu acele coperţi de reviste care ar trebui să fie mai puţin prezente în spaţiul public. Se menţin în top balerinele şi prinţesele, pline de volane, decoltate şi ele; este de remarcat că perucile albe ale modei franceze pre-revoluţionare au fost înlocuite, pe înţelesul publicului, cu nuanţe ale părului la modă astăzi. În general, culorile caută să fie cât mai naturale, reuşind în schimb să fie artificiale şi stridente. Se mai întâlnesc ciobănaşi, prinţi (care sunt perechile prinţeselor, ca Barbie şi Ken), cai (numai cabraţi şi, dacă se poate, cât mai viu coloraţi: dacă au şi floricele colorate la picioare, cu atât mai bine), căprioare, pisicuţe, căţei, pescari chinezi uluitor de prost făcuţi (or fi mai ieftini decât cei de calitate, produşi chiar în China). La toate acestea se adaugă vaze, platouri, castronaşe de toate formele şi dimensiunile imaginabile, dar invariabile prin supraîncărcarea cu ornamente în relief, ajurări, flori pictate, desene aurii şi, în general, toate tehnicile de prelucrare şi ornamentare a porţelanului – toate la un loc, bineînţeles.
Pentru cei care au depăşit obsesia porţelanului, se găsesc simulacre de artă africană, japoneză, chineză, indiană şi din alte ţări exotice. Se pare că astăzi nu mai trebuie să părăseşti ţara ca să cumperi o girafă africană de lemn, sau nişte „clopoţei“ chinezeşti de agăţat în bătaia vântului.Unele sunt imitaţii slabe produse la noi, altele sunt imitaţii mai puţin slabe, produse chiar în ţările de origine, de felul celor oferite spre vânzare turiştilor, care preferă un obiect mai puţin rafinat, dar mai ieftin, unuia de bună calitate, care este întotdeauna scump. Dar oricum ar fi, regula de bază este că orice simulacru ieftin este de evitat, pentru că, în general, obiectul mai ieftin nu poate fi decât mai prost făcut decât acela mai scump care l-a inspirat, altfel n-ar câştiga nimeni bani de pe urma lui.
Din fericire, o locuinţă se poate amenaja şi fără bibelouri, altfel n-ar exista decât două posibilităţi: ori să fie extrem de scumpă, ori să arate extrem de ieftin.

Arh. Ana Botez

marcaK. Un cavou cu termopan(e)

Pentru un arhitect, și nu numai, o plimbare în cimitirul Bellu poate fi o adevaratã plãcere, bineînțeles atunci când nici un eveniment nefericit nu-i tulburã buna dispoziție și dacã natura își aduce și ea contribuția, cu cer senin, arbori cãrora le dã frunza și cântec de mierle, care nu te lasã nici un moment sã aluneci în eventuale reflecții sumbre asupra perisabilitãții omului. Cei înmormântați aici, fie ei mari personalitãți sau pur și simplu oameni cu stare, au parte, dacã se poate spune astfel, de cavouri și monumente funerare create de arhitecți și sculptori renumiți, sau cel puțin buni profesioniști. Din nefericire, bunul obicei de a apela la un specialist când existã intenția de a interveni într-un asemenea loc, pare cã s-a pierdut oarecum, așa încât unele contribuții contemporane sunt mai puțin inspirate.
Iatã un exemplu de intervenție contemporanã care sare în ochi, și nu pentru cã este reușitã. Un arhitect al unei generații apuse și-a adus cândva contribuția onorabilã, realizând deasupra unui cavou subteran un fel de baldachin în spiritul templelor clasice, cu coloane și fronton. Un reprezentant al unei generații prezente l-a „ameliorat”, închizându-l cu un geamlâc contemporan cu tâmplãrie albã de P.V.C. și acoperind materialul originar, probabil piatra sau tencuiala cu praf de piatrã, cu o vopsea în doua nuanțe de gri. Cel mai șocant lucru este ca spațiul inițial, definit discret de coloane, a fost închis, prin fața acestora, de peretele de sticlã, când orice om educat știe cã grecii și romanii nu și-au închis niciodatã templele cu geam (între altele pentru cã nu aveau așa ceva), cu atât mai mult nu prin fața colonadei; orice eventual perete se gãsea în spatele acesteia. Apoi, aceastã închidere, cu profilele ei late și albe, este o prezențã agresivã, care capteazã excesiv atenția, în detrimentul arhitecturii pe care o ascunde, și care este de fapt mult mai interesantã. Ritmul tâmplariei, pe orizontalã și pe verticalã, desființeazã ritmul coloanelor din spatele ei, iar culoarea ei albã este mai intens perceputã decât vopseaua gri închis aplicatã pe construcția existentã.
Împotriva vandalismului se puteau gãsi și alte soluții, de la un simplu grilaj metalic pânã la o tâmplãrie metalicã discretã, cu secțiuni cât mai mici, sau și mai bine niște foi de geam de înãlțimea coloanelor, montate în slițuri practicate în pardosealã și plafon, fãrã tâmplãrie vizibilã (soluție scumpã, dar elegantã). Indiferent de materialele folosite, închiderea astfel rezultatã ar fi trebuit montatã în spatele colonadei existente, pentru ca edificiul sã nu se îndepãrteze de concepția arhitecturalã inițialã. Și apoi, pe Dar dacã pe rãposați nu îi mai încãlzește cu nimic faptul cã pe sub acoperișul lor nu mai bate vântul, pentru cã sunt protejați de o tâmplãrie eficientã termic, în schimb pe cei vii îi poate impresiona prezența P.V.C.-ului, devenit unul din simbolurile prosperitãții post-comuniste și folosit cu mult entuziasm unde trebuie și unde nu trebuie. Așteptãm cu interes inițiativa primilor entuziaști care își vor monta termopan(e) la mașină și, de ce nu, la bicicletã.